PROGRAM

Luni - Vineri: 10.00 - 18.00

CONTACT

+40766889911

office@e-avocatul.ro

Bd. Unirii nr. 18, bl. 5B, sc. 1, et. 3, ap. 10, București, sector 4

Instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cauze penale poate pronunţa următoarele soluţii:

• Achitarea: este soluţia pe care instanţa este obligată să o pronunţe în cazurile prevăzute de la art. 16 lit. a-d C.proc.pen., respectiv:

• Fapta nu există – acestă sintagmă este aplicabilă atunci când, conform doctrinei şi majoritatea practicii instanţelor de judecată, în realitatea obiectivă nu s-a produs nici o schimbare ca urmare a acţiunii sau inacţiunii unei persoane.

• Fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, este incidentă prima teză a acestei dispoziţii atunci când în realitatea obiectivă s-a produs o schimbare, însă această schimbare nu reprezintă un delic penal. Delictul poate fi de altă natură, respectiv, civil, administrativ, etc. A doua teză a art. 16 lit. b) C.proc.pen. este aplicabilă în momentul în care legea solicită o anumită formă de intenţie pentru ca fapta să reprezinte infracţiune, persoana săvârşeşte fapta însă textul legal conţine cerinţa intenţiei directe, iar persoana o săvârşeşte fapta din culpă.

• Nu există probe că o persoană a săvârşit o infracţiune este temeiul de achitare prin care se stabileşte că deşi fapta există, este prevăzută de legea penală, a fost săvârşită cu vinvăţia prevăzută de lege, dar nu există probe că persoana împotriva căreia s-a formulat acuzaţia a săvârşit-o. Din interpretarea literară a textului de lege ar rezulta că această dispoziţie ar fi incidentă numai în cazul în care fapta nu a săvârşit de o persoană. Exemplu cel mai bine împămăntenit în argumentul susţinătorilor acestei teorii era un exemplu practic: incendiul produs asupra unui imobil care îndeplineşte condiţiile distrugerii calificate nu a fost produs de inculpatul din procesul penal ce are ca obiect această acuzaţie, ci incediul a avut loc ca urmare a unui eveniment natural. Nu sunt de acord cu această interpretare, apreciem că achitarea se poate dispune în temeiul art. 16 lit. c) şi atunci când probele nu sunt suficiente sau nu există în dosar.

• Există o cauză justificativă sau de neimputabilitate, temeiul de achitare presupune că a fost probat că în respectivă cauză fapta a fost săvârşită sub impreiul legitimei apărări, a stării de necesitate, a fost exercitat un drept sau îndeplinită o obligaţie, există consimţământul persoanei vătămate, inculpatul a fost contrâns fizic sau moral, fapta a fost săvârşită sub imperiul execesului neimputabil, făptuitorul este minor conform legii penale, făptuitorul este iresponsabil, persoana a săvârşit fapta în urma intoxicaţie involuntare, eroarea şi cazul fortuit.

• Încetarea procesului penal este dispusă de instanţa de judecată atunci când:
• Lipseşte plângerea prealabilă pentru infracţiunile a cărei urmărire se efectuează la introducerea acestei plângeri, lipseşte autorizarea sau sesizarea organului competent, ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcarea acţiunii penale. Exeplul cel mai edficator este reprezentat de calitatea membrilor guvernului. În cazul acestora fiind necesară autorizarea de către Preşedintele României, Camera Senatului sau Camera Deputaţilor pentru exista o sesizare valabilă a instanţei.

• A intervenit aministia (act de clemenţă al parlamentului României) sau prescripţia n.b. răspunderii penale datorită trecerii unei perioade îndelungate de timp, decesul suspectului sau inculpatului, răspunderea penală fiind personală, a intervenit împăcarea pentru faptele care permit împăcarea persoanelor implicate în procedura judiciară. A fost încheiat un acord de mediere în cazul infracţiunilor pentru care există posibilitatea retragerii plângerii prealabile sau împăcarea în termenele prevăzute de lege.

• Exstiă o cauză de nedepsire prevăzută de lege, spre exemplu constrângerea mituitorului în oferirea mitei.

• Există autoritate de lucru judecat ne bis in idem, adică a fost deja stibilită o sancţiune unei persoane pentru aceeaşi faptă.

• A intervenit un transfer de proceduri cu alt stat, în condiţiile legii şi pentru evitarea pronunţării unor hotărâri contradictorii instanţa încetează procesul penal.

• Renunţarea la aplicarea pedepsei este soluţia instanţei de judecată pe care aceasta o poate dispune atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 80 C.pen., respectiv:

• Condiţii privitoare la faptă:

• Infracţiunea să prezinte o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comsiă, motivul şi scopul urmărit;
• Pedeapsa prevăzută de lege să nu fie sancţionată cu închisoarea pentru o perioadă mai mare de 5 ani

• Condiţii privitoare la persoană:

• Conduită persoanei anterior săvârşirii faptei, eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor faptei, precum şi de posibilităţile de îndreptare;
• Infractorul să nu mai fi suferit anterior o condamnare cu anumite excepţii;
• Să nu se mai fi dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anterior datei comiterii faptei pentru care a fost trimis în judecată;
• Făptuitorul nu s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penale a făptuitorului sau participanţilor.

• Trebuie precizat că instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei şi în cazul concursului de infracţiuni.

• Sancţiunea ce intervine după momentul renunţării este materializată în aplicarea inculpatului a unui avertisment.

• Amânarea aplicării pedepsei este soluţia ce poate fi pronunţată de instanţa de judecată pentru fapte de o gravitate mai ridicată decât în cazul amânării aplicării pedepsei conform dispoziţiilor art. 83 C.pen. Diferenţa dintre cele două instituţii este că în cazul renunţării instanţa nu stabileşte nici măcar pedepsa, renunţând la aceasta, în cazul amânării, instanţa stabileşte pedeapsa, însă amână aplicarea acesteia în următoarele condiţii.

• Condiţii privitoare la faptă:

• Pedeapsa stabilită de instanţă să fie de cel mult 2 ani;
• Pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită să fie de cel mult 7 ani;

• Condiţii privitoare la persoană:

• Inculpatul să nu mai fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu unele excepţii;
• Inculpatul să îşi manifeste acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;
• Conduită anterior săvârşirii faptei a inculpatului, eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor faptei, precum şi posibilităţile acestuia de îndreptare;
• Infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală sau judecată;

• În baza acestei soluţii persoana faţa de care s-a amânat aplicarea pedepsei este supusă unui termen de supraveghere fix, de 2 ani, fiind obligată să respecte măsurile de supraveghere prevăzute la art. 86 alin (1) C.pen şi putând fi stabilite în sarcina sa o seria de obligaţii prevăzute la art. 86 alin (2) C.pen.

• Soluţia de condamnare poate fi de trei feluri, respectiv:

• Condamnarea la pedeapsa amenzii penale;

• Condamnarea la pedeapsa închisorii care poate fi de două feluri:

• Condamnarea la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere în condiţiile art. 91 şi urm. C.pen.
• Condamnarea la pedeapsa închisorii cu executarea într-unul dintre regimurile prevăzute de lege: regim deschis, regim semi-deschis, regim închis şi regim de maximă siguranţă.

• Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă care poate fi dispusă în cazul ifnracţiunilor ce prezintă cel mai ridicat pericol social dintre cele existente.

Este foarte important de amintit dispoziţiile art. 396 alin (2) C.proc.pen. care prevede astfel, Condamnarea se prnunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice bănuială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. Cu alte cuvinte orice dubiu profită persoanei acuzate.

MUNTEANU&DUMITRU

LAW OFFICE